Printre multzimea de litere ce continua sa creasca si versurile ce imi trec printre fiori, se pierd si lacrimele mele. Lacrimele singuratatii, lacrimile indispozitzie.M-am pierdut pe undeva, m-am pierdut in vara, m-am pierdut prin ploaie, m-am pierdut in acea privire, si nu ma pot regasi. Nu vreau nimic, nu cer nimic de la nimeni, nici macar de intelgere, caci stiu ca nu ma inteleg. Nu am nevoie sa vorbesc cu nimeni, de unde asa sentimente? De ce din nou? Vrea sa merg singura, vreu sa ma duc singura, sa cutrier locurile cunoscute si strazile Chisinaului, ingreunate de pasii oameni, in regasirea fericirii, bucuriei, copilului care sa pierdut cindva, intr-un moment inexistent, in regasirea eu-lui. De fapt, ori esti or nu. Eu sunt doar umbra de altadata. Umbrele nu vorbesc, deci e a doua din infinitul de zile in care nu ai de ce sa imi spui “Buna”, ma faci sa ma simt si mai rau. Batjocura unora a fost umilitoare, si nu pot ierta in nici un fel, nci macar nu o pot uita. Trecutul ma intilneste peste tot, vreu sa-l las in urma, dar totul ma leaga de el: scoala, prietenii, colegii, orasul. Cum sa incep o noua viata, cind nu o pot lasa in urma pe cea veche? Nu pot, am nevoie de prieteni noi, am nevoi de prieteni care nu m-au tradat, oricit de bn ai lega un nod, nodul ramine nod si niemni nu il poate schimba. Deci daca citeste asta, vei sti ca nu vreau sa ma sune nimeni, sa imi scrie, sau sa mi se jalui. Confesoare? Nu mai vreua sa fiu la nimeni. Psiholog, mai am de invatzat pentru asta forte mult. Suntem oameni, nimeni nu este de fier, nici eu, acum iau totul prea personal, so am si eu problemel si indispozitziile mele, si nu vreu sa ma ajute nimeni cu nimic, caci nu sa nascut inca persoana care sa imi demonstreze ca poate fi totul , sora sau frate, confesor/oara, prieten/a o persoana cu care potz ride si te poti distra fara sa te temi sa spui opinia proprie caci isi poate schimba parerea despre tine. Lacrimi pierdute, lacrimi pe care nimeni nu le poate sterge….
